„Vreau ca Fiica Mea Vitregă să Decidă Singură să se Mute la Casa Bunicii”

Când m-am căsătorit cu Andrei, știam că nu va fi ușor să ne combinăm familiile. El avea o fiică din căsătoria anterioară, Ana, care avea doar opt ani la acea vreme. Eu aveam doi copii cu Andrei, iar casa noastră era plină de activitate. Dar pe măsură ce timpul a trecut, am început să simt că Ana ar fi mai bine să locuiască cu bunica ei.

Mama Anei murise când ea era foarte mică, iar bunica ei, mama lui Andrei, fusese întotdeauna o figură importantă în viața ei. Locuia la doar câteva orașe distanță și avea o casă spațioasă cu o curte mare unde Anei îi plăcea să se joace. Ori de câte ori Ana își vizita bunica, părea mai fericită și mai relaxată.

Acasă, lucrurile erau diferite. Cu doi frați mai mici care cereau atenție și cu responsabilitățile mele care se adunau, îmi era din ce în ce mai greu să îi ofer Anei timpul și grija de care avea nevoie. Andrei lucra ore lungi și, deși o iubea foarte mult pe Ana, nu era atât de prezent pe cât și-ar fi dorit. Am încercat să fac tot posibilul, dar adesea mă simțeam copleșită.

Ana era un copil liniștit și rar se plângea. Dar puteam vedea tristețea în ochii ei când mă privea cu frații ei mai mici. Se retrăgea în camera ei și se cufunda în cărți sau desenat, activități care nu necesitau multă interacțiune. Mă îngrijoram că se simțea neglijată și în afara locului în casa noastră aglomerată.

Într-o seară, după ce am pus copiii mai mici la culcare, m-am așezat cu Andrei să discutăm despre preocupările mele. „Andrei,” am început ezitant, „m-am gândit la Ana. Simt că ar putea fi mai fericită locuind cu mama ta.”

Andrei m-a privit surprins. „Ce te face să spui asta?”

„Pare mult mai relaxată și fericită când e acolo,” am explicat. „Și cu tot ce se întâmplă aici, mă îngrijorează că nu îi oferim atenția de care are nevoie.”

Andrei a oftat și și-a trecut mâna prin păr. „Știu că a fost greu,” a recunoscut el. „Dar nu vreau să simtă că o împingem departe.”

„Nici eu nu vreau asta,” am spus repede. „Dar poate ar trebui să o lăsăm pe ea să decidă. Dacă vrea să rămână cu noi, vom face tot posibilul. Dar dacă se simte mai confortabil cu mama ta, ar trebui să respectăm asta.”

Am fost de acord să vorbim cu Ana despre asta. A doua zi, ne-am așezat cu ea în sufragerie. „Ana,” a început Andrei blând, „ne-am gândit la cum sunt lucrurile acasă. Vrem să fii fericită și să te simți iubită.”

Ana ne-a privit cu ochi mari, nesigură de direcția conversației.

„Ne întrebam,” am continuat eu, „dacă ai vrea să petreci mai mult timp la casa bunicii. Ai putea chiar să locuiești acolo dacă vrei.”

Ochii Anei s-au umplut de lacrimi și s-a uitat în jos la mâinile ei. „Nu mă vreți aici?” a întrebat ea cu o voce mică.

Inima mea s-a frânt la cuvintele ei. „Oh, draga mea, nu e deloc așa,” am spus repede. „Te iubim foarte mult. Vrem doar să fii fericită.”

Ana a dat din cap încet, dar nu a spus nimic mai mult.

În următoarele câteva săptămâni, i-am dat Anei timp să se gândească la asta. A petrecut câteva weekenduri la casa bunicii și de fiecare dată când se întorcea acasă, părea mai conflictuală. În cele din urmă, într-o seară, a venit la noi cu decizia ei.

„Cred că vreau să locuiesc cu bunica,” a spus ea încet.

Andrei și eu am îmbrățișat-o strâns, asigurând-o că o iubim și că această decizie nu schimbă asta. Dar pe măsură ce Ana își împacheta lucrurile și se muta la casa bunicii, nu puteam scutura sentimentul de eșec. Am făcut ceea ce trebuia? Ne-am dat bătuți prea ușor?

Luni au trecut și, deși Ana părea mai fericită la casa bunicii, casa noastră părea mai goală fără ea. O vizitam des, dar nu era același lucru. Legătura pe care speram să o întărim părea tensionată și distantă.

În cele din urmă, mutarea Anei nu a adus pacea pe care o speram. Ne-a lăsat pe toți cu un sentiment persistent de pierdere și incertitudine dacă am luat decizia corectă.