„Soțul și Cumnata Mea au Decis că Trebuie să Îi Fac Babysitting Copilului Ei”: Ei Spun că Sunt Deja în Concediu de Maternitate

Când am aflat prima dată că sunt însărcinată cu al treilea copil, am fost în culmea fericirii. Soțul meu, Andrei, și cu mine ne-am dorit întotdeauna o familie numeroasă, iar această nouă adăugire era un vis devenit realitate. Puțin știam că concediul meu de maternitate se va transforma într-un coșmar orchestrat de soțul meu și sora lui, Ana.

Ana a fost întotdeauna un spirit liber. A avut primul ei copil, Maria, la 22 de ani și s-a chinuit să echilibreze cariera și maternitatea de atunci. Când a aflat că este din nou însărcinată, a fost copleșită. Andrei și cu mine am fost suportivi, oferindu-i sfaturi și sprijin emoțional ori de câte ori avea nevoie. Dar lucrurile au luat o întorsătură neplăcută când Ana a decis să se întoarcă la muncă la doar trei luni după ce a născut.

Într-o seară, Andrei a venit acasă cu o propunere care m-a lăsat fără cuvinte. „Ana are nevoie de cineva care să o supravegheze pe Maria cât timp este la muncă,” a spus el casual, de parcă mi-ar fi cerut să cumpăr un litru de lapte în plus de la magazin. „Ești deja în concediu de maternitate, deci are sens să o ajuți.”

Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Andrei, sunt în concediu de maternitate pentru a avea grijă de nou-născutul nostru, nu pentru a deveni babysitter cu normă întreagă pentru copilul surorii tale,” i-am răspuns, încercând să-mi păstrez calmul.

„Hai, e doar pe timpul zilei. Poți să te descurci,” a insistat el.

Am simțit un nod formându-se în stomac. „Am destule pe cap cu propriii noștri copii. Nu pot prelua responsabilitățile altcuiva.”

Dar Andrei nu voia să renunțe. El și Ana deja luaseră decizia. A doua zi dimineață, Ana a apărut la ușa noastră cu Maria în brațe, mulțumindu-mi din suflet că am acceptat să o ajut. Nu acceptasem nimic, dar se părea că părerea mea nu conta.

Primele zile au fost haotice. Maria era un copil dulce, dar solicitant. Avea nevoie de atenție constantă, ceea ce îmi lăsa puțin timp pentru propriii mei copii și chiar mai puțin pentru mine însămi. Nevoile nou-născutului meu erau neglijate pentru că eram prea ocupată încercând să țin pasul cu programul Mariei.

Am încercat să vorbesc din nou cu Andrei, sperând că va înțelege cât de mult mă afectează această situație. „Andrei, nu este corect. Sunt epuizată și copiii noștri suferă din cauza acestei aranjamente.”

El mi-a ignorat preocupările. „Exagerezi. Este doar temporar până când Ana găsește o soluție permanentă.”

Săptămânile s-au transformat în luni și nu era niciun semn că se va găsi o soluție permanentă. Ana părea mulțumită de aranjament, bucurându-se de noua ei libertate în timp ce eu mă înecam în responsabilități care nu erau ale mele.

Într-o zi deosebit de grea, am ajuns la punctul de rupere. Maria făcuse o criză de nervi care durase ore întregi, nou-născutul meu plângea neconsolat și copiii mei mai mari se comportau urât pentru că se simțeau neglijați. L-am sunat pe Andrei la muncă, cu lacrimi curgându-mi pe față.

„Nu mai pot face asta,” am plâns. „Trebuie să găsești o altă soluție pentru Maria.”

Răspunsul lui Andrei a fost rece și disprețuitor. „Ești egoistă. Familia ajută familia.”

În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, epuizată și învinsă, am realizat că soțul meu nu mă vedea ca pe partenera lui, ci ca pe o soluție convenabilă pentru problemele surorii lui. Resentimentele au început să crească și căsnicia noastră a început să se destrame sub greutatea frustrărilor nespuse și a nevoilor neîmplinite.

Luni mai târziu, Ana a găsit în sfârșit o grădiniță pentru Maria, dar daunele erau deja făcute. Relația mea cu Andrei era tensionată dincolo de reparații și mă simțeam ca un străin în propria mea casă. Bucuria de a întâmpina al treilea nostru copil fusese umbrită de povara responsabilităților care nu erau niciodată ale mele.

În cele din urmă, nu a existat o rezolvare fericită. Căsnicia mea a continuat să se deterioreze și legătura dintre mine și Andrei a devenit tot mai slabă cu fiecare zi care trecea. Experiența m-a lăsat simțindu-mă izolată și neapreciată, un memento dureros că uneori familia poate fi sursa celei mai mari dureri.