Când Tata a Murit, Fratele Meu a Apărut După Șase Ani, Dar Nu pentru a Oferi Condoleanțe
Când Tata a Murit, Fratele Meu a Apărut După Șase Ani, Dar Nu pentru a Oferi Condoleanțe
Era o seară rece de noiembrie când am primit apelul care avea să schimbe totul. Tatăl meu murise brusc din cauza unui atac de cord. Vestea m-a lovit ca un trăsnet. Eram devastată, dar știam că trebuie să fiu puternică pentru mama și restul familiei. Puțin știam că această tragedie îl va aduce înapoi pe cineva pe care nu-l mai văzusem de șase ani—fratele meu, Andrei.
Andrei și cu mine am avut întotdeauna o relație tensionată. Crescând, ne-am întrecut constant pentru atenția părinților. El era copilul de aur, excelând în sport și academice, în timp ce eu eram mai degrabă tipul creativ, mereu pierdută în lumea mea de cărți și artă. Părinții noștri încercau să fie corecți, dar era clar că Andrei era favorit. Acest favoritism nu a făcut decât să alimenteze rivalitatea noastră, iar până când am ajuns adolescenți, abia puteam să stăm în aceeași cameră.
După liceu, Andrei a plecat la facultate cu o bursă completă, în timp ce eu am rămas acasă pentru a urma un colegiu comunitar local. Drumurile noastre s-au despărțit și mai mult când el s-a mutat la București pentru a urma o carieră de succes în finanțe. Am pierdut complet legătura după o ceartă urâtă la o reuniune de familie acum șase ani. De atunci, am auzit despre el doar prin intermediul părinților mei.
Când l-am văzut pe Andrei stând la ușa mea a doua zi după moartea tatălui nostru, am fost șocată. Arăta diferit—mai bătrân, mai obosit—dar avea încă aceeași aer de aroganță. L-am invitat înăuntru, sperând că poate această tragedie ne-ar putea apropia. Dar de îndată ce a deschis gura, mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat.
„Salut, Ana,” a spus el, abia uitându-se la mine. „Trebuie să vorbim despre testamentul lui tata.”
Am simțit un nod în gât. „Andrei, putem să nu facem asta acum? Tocmai ne-am pierdut tatăl.”
El a oftat nerăbdător. „Știu, dar asta este important. Trebuie să ne dăm seama ce se va întâmpla cu casa și bunurile lui.”
Nu-mi venea să cred ce auzeam. Tatăl nostru nu fusese plecat nici măcar 24 de ore și Andrei deja se gândea la bani. „Andrei, acesta nu este momentul,” am spus ferm.
El a dat ochii peste cap. „Uite, Ana, îmi pare rău pentru pierderea ta și toate astea, dar trebuie să fim practici aici. Tata nu a lăsat un testament și trebuie să rezolvăm asta înainte ca lucrurile să devină complicate.”
Am simțit un val de furie. „Nu ai fost pe aici de șase ani și acum apari și începi să vorbești despre bani? Îți pasă măcar că tata nu mai este?”
Fața lui Andrei s-a întunecat. „Desigur că îmi pasă, dar sunt și realist. Nu ne putem permite să lăsăm emoțiile să ne întunece judecata.”
Nu mai puteam suporta. „Ieși afară,” am spus printre dinți strânși.
El părea surprins. „Ce?”
„Am spus ieși afară! Nu ai niciun drept să vii aici și să începi să faci cereri. Acesta este acum casa mea și nu voi permite să-i disprețuiești memoria tatălui nostru în acest fel.”
Andrei m-a privit pentru un moment înainte de a se întoarce pe călcâie și a ieși pe ușă. În timp ce îl priveam plecând, am simțit un amestec de ușurare și tristețe. Sperasem că moartea tatălui nostru ne-ar putea apropia, dar se părea că rivalitatea noastră era prea adânc înrădăcinată.
În zilele care au urmat, m-am concentrat pe organizarea înmormântării tatălui nostru și pe sprijinirea mamei prin durerea ei. Andrei nu a apărut la slujbă și nu am mai auzit nimic de la el. Era clar că relația noastră era iremediabil distrusă.
În timp ce stăteam lângă mormântul tatălui meu, nu puteam să nu simt un sentiment de pierdere—nu doar pentru el, ci și pentru fratele pe care l-am cunoscut odată. Rivalitatea noastră ne-a despărțit și acum părea că nu mai există cale de întoarcere.