„Mama Ta Face O Ciorbă Mai Bună, Ar Trebui Să O Suni pentru Rețetă,” I-a Spus El Femeii Îndurerate

Andreea stătea în sala de așteptare aglomerată a clinicii veterinare de urgență, cu ochii fixați pe un punct de pe podeaua de linoleum. Zumzetul luminilor fluorescente și murmurul celorlalți proprietari de animale umpleau aerul, dar ea era pierdută în propriile gânduri. Câinele ei, Max, se îmbolnăvise brusc, și ea îl adusese aici în grabă, cu inima bătând de frică.

Camera era un amestec de fețe anxioase și animale de companie neliniștite. Un bărbat cu o pisică într-o cușcă se plimba înainte și înapoi, în timp ce un cuplu tânăr șoptea unul altuia, cu câinele lor mic tremurând în brațe. Andreea încerca să ignore conversațiile lor, dar fragmente din cuvintele lor îi pătrundeau în conștiință.

„Crezi că va fi bine?” „Sper să nu fie nimic grav.” „Ar fi trebuit să venim mai devreme.”

Mintea Andreei era un vârtej de îngrijorare și vinovăție. Observase letargia lui Max mai devreme în săptămână, dar o trecuse cu vederea ca pe o problemă minoră. Acum, nu putea scăpa de sentimentul că l-a dezamăgit.

Un bărbat de vârstă mijlocie care stătea lângă ea i-a întrerupt reveria. „Prima dată aici?” a întrebat el, cu o voce blândă dar intruzivă.

Andreea a dat din cap, neavând încredere că poate vorbi fără să izbucnească în plâns.

„Am fost aici de mai multe ori decât pot număra,” a continuat el. „Câinele meu are o afecțiune cronică. E greu, dar treci peste.”

Andreea a forțat un zâmbet slab, apreciind încercarea lui de a o consola, dar dorindu-și să o lase în pace. Nu voia să vorbească; voia doar ca Max să fie bine.

Minutele treceau greu, fiecare simțindu-se ca o eternitate. Telefonul Andreei a vibrat în buzunar și l-a scos pentru a vedea un mesaj de la mama ei. „Cum e Max? Ai nevoie de ceva?”

A ezitat înainte de a scrie un răspuns rapid. „Încă aștept. Îți spun eu.”

Mama ei fusese întotdeauna stânca ei, mai ales când venea vorba de gătit. Andreea își amintea de nenumăratele ori când își sunase mama pentru rețete sau sfaturi în bucătărie. Ciorba mamei ei era legendară în familia lor, un comfort food care putea încălzi chiar și cele mai reci zile.

De parcă i-ar fi citit gândurile, bărbatul de lângă ea a vorbit din nou. „Știi, mama mea face cea mai bună ciorbă. Ori de câte ori mă simt jos, o sun pentru rețetă. E ca o îmbrățișare într-un bol.”

Ochii Andreei s-au umplut de lacrimi. Nu voia să se gândească la mâncare sau rețete acum. Voia doar ca Max să fie bine.

Ușa camerei de examinare s-a deschis și un tehnician veterinar a strigat un nume. Nu era al ei. Inima Andreei s-a scufundat și mai mult.

Orele treceau și sala de așteptare începea să se golească pe măsură ce animalele erau văzute și trimise acasă sau internate pentru îngrijiri suplimentare. În cele din urmă, a venit rândul Andreei. A urmat tehnicianul în spate, cu stomacul în noduri.

Veterinarul a întâmpinat-o cu o expresie sumbră. „Îmi pare rău, dar starea lui Max este foarte gravă. Trebuie să facem mai multe teste pentru a determina cel mai bun curs de acțiune.”

Andreea a dat din cap mecanic, simțindu-se ca într-un coșmar din care nu se putea trezi.

Când a părăsit clinica câteva ore mai târziu, Max fiind încă sub îngrijirea lor, simțea un sentiment copleșitor de neputință. S-a urcat în mașină și a stat acolo pentru un moment, uitându-se la telefonul ei. Știa că ar trebui să-și sune mama, dar nu putea să se adune să o facă.

În schimb, a condus acasă în tăcere, greutatea incertitudinii apăsând asupra ei. Casa părea goală fără prezența lui Max. A rătăcit prin bucătărie și a deschis cămara, uitându-se la ingredientele pentru ciorbă pe care le cumpărase mai devreme în săptămână.

Cu mâinile tremurânde, a început să gătească, urmând rețeta mamei ei din memorie. Mirosurile familiare umpleau bucătăria, dar nu aduceau niciun confort de data aceasta.

Când s-a așezat să mănânce singură, lacrimile îi curgeau pe față. Ciorba avea același gust ca cea a mamei ei, dar nu putea umple golul lăsat de absența lui Max.

Andreea știa că nicio rețetă nu putea repara ceea ce era rupt în interiorul ei. A pus lingura jos și și-a îngropat fața în mâini, simțindu-se mai pierdută ca niciodată.