„Ar Trebui Să Fii Recunoscătoare Că Cineva Te Ajută,” Spun Toți

Când l-am întâlnit prima dată pe Andrei, aveam 25 de ani, iar el avea 26. Amândoi lucram la aceeași firmă de marketing și conexiunea noastră a fost instantanee. Doi ani mai târziu, ne-am căsătorit. Eu aveam 27 de ani, iar Andrei avea 28. Eram plini de vise și aspirații, gata să cucerim lumea împreună.

Acum, la cinci ani de la căsătorie, locuim într-un apartament mic cu o cameră în centrul Bucureștiului. Este confortabil, dar uneori simt că pereții se strâng în jurul nostru. Andrei lucrează ore lungi la serviciu, iar eu jonglez între munca mea part-time și îngrijirea casei noastre.

Din exterior, viața noastră ar putea părea perfectă. Dar în spatele ușilor închise, lucrurile sunt departe de a fi așa. Andrei a fost întotdeauna cel care aducea banii în casă, iar eu am fost întotdeauna cea care se ocupa de gospodărie. A fost un acord nescris, ceva în care am intrat amândoi în mod natural. Dar pe măsură ce anii au trecut, echilibrul a început să se schimbe.

Jobul lui Andrei a devenit mai solicitant și a început să vină acasă din ce în ce mai târziu. Mă găseam singură majoritatea serilor, încercând să mențin totul în ordine. Găteam, curățam și mă asiguram că totul era perfect pentru când ajungea el acasă. Dar oricât de mult făceam, părea că nu era niciodată suficient.

Într-o seară, după o zi deosebit de lungă, Andrei a venit acasă și abia m-a băgat în seamă. S-a dus direct în dormitor, lăsându-mă să stau în bucătărie cu cina răcindu-se pe masă. L-am urmat, sperând să vorbim, dar m-a respins spunând că este prea obosit.

A doua zi, m-am confesat prietenei mele Elena. „Ar trebui să fii recunoscătoare că cineva te ajută,” mi-a spus ea. „Cel puțin Andrei muncește din greu pentru a vă întreține.”

Cuvintele ei m-au durut. Oare eram nerecunoscătoare? Am încercat să alung gândul, dar a persistat. În următoarele săptămâni, am observat un tipar. Ori de câte ori încercam să vorbesc cu Andrei despre cum mă simțeam, mă respingea spunând că ar trebui să fiu mulțumită pentru ceea ce aveam.

Într-o noapte, după o altă ceartă, am decis să o vizitez pe sora mea Ana. Ea locuia la câteva străzi distanță și întotdeauna fusese stânca mea. În timp ce îi povesteam tot ce aveam pe suflet, ea m-a ascultat răbdătoare. „Irina, meriți să fii ascultată,” mi-a spus ea blând. „Nu este vorba doar despre a fi recunoscătoare. Este vorba despre a fi parteneri.”

Cuvintele ei mi-au dat o rază de speranță. Am decis să încerc încă o dată să vorbesc cu Andrei. Am așteptat să vină acasă și când a făcut-o, i-am cerut să ne așezăm și să vorbim. A acceptat cu reticență.

„Andrei, simt că ne îndepărtăm unul de celălalt,” am început eu. „Știu că muncești din greu și apreciez asta, dar am nevoie și de tine. Am nevoie să fim o echipă.”

El s-a uitat la mine, cu ochii obosiți și distanți. „Irina, fac tot ce pot. Ce mai vrei de la mine?”

„Vreau să fim parteneri,” am spus eu cu vocea tremurând. „Vreau să ne susținem reciproc, nu doar financiar, ci și emoțional.”

Andrei a oftat și s-a uitat în altă parte. „Nu știu dacă pot să-ți ofer asta acum,” a spus el încet.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am realizat atunci că mariajul nostru atârna de un fir de ață. Devenisem două persoane care trăiau vieți separate sub același acoperiș.

Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, eu și Andrei am continuat să ne îndepărtăm tot mai mult unul de celălalt. Apartamentul mic cu o cameră care odată părea confortabil acum părea sufocant. M-am găsit petrecând tot mai mult timp la Ana, căutând alinare în compania ei.

Într-o seară, în timp ce stăteam pe canapeaua ei, Ana s-a întors spre mine și mi-a spus: „Irina, trebuie să te gândești la ce este mai bine pentru tine. Meriți să fii fericită.”

Cuvintele ei mi-au răsunat în minte în timp ce mă întorceam la apartamentul nostru. Știam că avea dreptate. Nu puteam continua să trăiesc așa, simțindu-mă neapreciată și singură.

Când am ajuns acasă, Andrei dormea deja. M-am așezat pe marginea patului, uitându-mă la el și am realizat că bărbatul de care mă îndrăgostisem nu mai era acolo. Conexiunea pe care o avusesem odată dispăruse, înlocuită de un hău care părea imposibil de trecut.

A doua zi dimineață, mi-am făcut bagajele și am lăsat un bilet pe masa din bucătărie. „Andrei, am nevoie de timp să mă gândesc. Sper că înțelegi. – Irina.”

În timp ce ieșeam din apartament, simțeam un amestec de tristețe și ușurare. Nu știam ce îmi rezervă viitorul, dar știam că trebuie să mă regăsesc.