„Captivi în Apropiere: Navigând Viața cu un Partener Legat de Casă”

Când m-am căsătorit cu Andrei, știam că provine dintr-o familie bogată. Părinții lui au fost generoși și ne-au oferit un apartament superb în centrul Bucureștiului ca dar de nuntă. Era un vis devenit realitate, sau cel puțin așa credeam. Apartamentul era spațios, cu ferestre din podea până în tavan care ofereau priveliști uluitoare ale orașului. Era genul de loc în care majoritatea oamenilor doar visează să locuiască.

La început, totul părea perfect. Andrei lucra de acasă ca și consultant IT, și eram încântată să-l am mereu aproape. Ne petreceam zilele explorând orașul, încercând restaurante noi și bucurându-ne de compania celuilalt. Dar pe măsură ce timpul trecea, noutatea s-a estompat. Părinții lui Andrei au decis să se retragă în străinătate, lăsându-ne să ne gestionăm viețile independent.

Situația lui Andrei de a lucra de acasă a devenit mai permanentă și m-am trezit petrecând fiecare moment al zilei cu el. La început, era reconfortant să-l am mereu aproape. Dar curând, pereții apartamentului nostru luxos au început să pară că se strâng în jurul meu. Apropierea constantă a început să-și pună amprenta.

Lucrez ca scriitoare freelance, ceea ce înseamnă că și eu petrec mult timp acasă. Inițial, am crezut că va fi grozav să am pe cineva cu care să-mi împart zilele. Dar pe măsură ce lunile s-au transformat în ani, am realizat că a fi în același spațiu 24/7 era sufocant. Nu exista nicio evadare, niciun timp să ne fie dor unul de celălalt sau să avem experiențe proprii.

Andrei este o persoană minunată, dar a devenit din ce în ce mai retras. Rareori părăsește apartamentul decât dacă este absolut necesar. Comandă totul online, de la alimente la haine, și chiar își cheamă frizerul acasă pentru programări. Lumea lui s-a restrâns la limitele casei noastre, iar a mea la fel.

Am încercat să sugerez să ne apucăm de hobby-uri sau să ne înscriem la cluburi pentru a cunoaște oameni noi și a ieși mai mult, dar Andrei are mereu o scuză. Este prea ocupat cu munca sau prea obosit de la întâlnirile virtuale. Mă simt ca și cum aș trăi cu o fantomă, cineva care este prezent fizic dar distant emoțional.

Izolarea își pune amprenta asupra relației noastre. Ne certăm mai des despre lucruri triviale care înainte nu ar fi contat. Proximitatea constantă ne-a făcut hiper-conștienți de defectele și obiceiurile celuilalt. Nu există loc pentru intimitate sau spațiu personal.

Am început să ies mai des singură, doar pentru a avea puțin spațiu de respirat. Vizitez prieteni, fac plimbări lungi prin Parcul Herăstrău sau petrec ore întregi la o cafenea doar pentru a fi în preajma altor oameni. Dar de fiecare dată când mă întorc acasă, greutatea situației noastre mă lovește din nou.

Îl iubesc pe Andrei, dar sunt epuizată de a fi în aceeași cameră toată ziua, în fiecare zi. Relația noastră vibrantă odinioară se simte acum stagnantă și plictisitoare. Apartamentul care odată părea un cadou acum se simte ca o colivie aurită.

Nu știu ce ne rezervă viitorul. Sper că vom găsi o modalitate de a reaprinde scânteia și de a crea o distanță care să ne permită să ne apreciem din nou unul pe celălalt. Dar pentru moment, sunt captivă în apropiere, tânjind după o gură de aer proaspăt.