„Descurcă-te Singură,” Îmi Spunea Mereu Soțul Meu Când Mama Lui Mă Deranja. Uram Asta

Andrei era tot ce mi-am dorit vreodată într-un partener. Era amabil, susținător și mereu știa cum să mă facă să râd. Ne-am cunoscut în facultate și din momentul în care am început să ne întâlnim, am știut că el este alesul. După trei ani de relație, ne-am căsătorit într-o ceremonie frumoasă, înconjurați de prieteni și familie. Eram pe al nouălea cer, gata să începem noua noastră viață împreună.

Dar odată cu Andrei a venit și mama lui, Elena. Elena era o forță de neoprit. Avea opinii puternice despre orice și nu se sfia să le exprime. La început, am crezut că este doar modul ei de a arăta că îi pasă, dar a devenit rapid clar că comentariile ei erau mai mult despre control decât despre grijă.

Primele luni ale căsniciei noastre au fost fericite. Eu și Andrei ne-am stabilit în noua noastră casă și totul părea perfect. Dar apoi Elena a început să ne viziteze mai des. Venea neanunțată, criticând adesea modul în care țineam casa sau mesele pe care le pregăteam. „Ar trebui să folosești mai multe condimente, Ana,” spunea ea cu o privire dezaprobatoare. „Andrei întotdeauna a preferat mâncarea cu mai mult gust.”

Am încercat să trec peste comentariile ei, dar au început să mă afecteze. I-am mărturisit lui Andrei, sperând că va interveni și va stabili niște limite. Dar de fiecare dată când aduceam subiectul în discuție, el spunea: „Descurcă-te singură, Ana. E mama mea și nu vreau să mă bag.”

M-am simțit abandonată. Andrei trebuia să fie partenerul meu, apărătorul meu, dar în schimb m-a lăsat să mă descurc singură. Vizitele Elenei au devenit mai frecvente și comentariile ei mai tăioase. Critica aspectul meu, gătitul meu, chiar și modul în care vorbeam. „Ar trebui să lucrezi la postura ta, Ana. Nu este deloc feminin,” spunea ea cu un zâmbet ironic.

Am încercat să mă apăr, dar părea că doar înrăutățeam lucrurile. Elena se victimiză, spunându-i lui Andrei că sunt nepoliticoasă și lipsită de respect. Și Andrei, nevrând să-și supere mama, îi lua mereu partea. „Doar încearcă să ajute, Ana. Trebuie să fii mai înțelegătoare.”

Punctul culminant a fost la prima noastră aniversare de nuntă. Eu și Andrei plănuisem o cină romantică acasă, doar noi doi. Am petrecut toată ziua pregătind totul, dorind ca totul să fie perfect. Dar chiar când eram pe punctul de a ne așeza la masă, a apărut Elena. „M-am gândit să mă alătur vouă doi îndrăgostiți,” a spus ea cu un zâmbet care nu ajungea la ochi.

Eram furioasă. Aceasta trebuia să fie seara noastră specială și ea o ruinase. M-am uitat la Andrei, sperând că în sfârșit va lua atitudine pentru mine, dar el doar a ridicat din umeri. „Acum e aici, Ana. Hai să facem ce putem mai bine.”

Nu mai puteam suporta. M-am scuzat de la masă și m-am dus în dormitorul nostru, cu lacrimi curgându-mi pe față. M-am simțit atât de singură, atât de nesprijinită. Andrei a venit câteva minute mai târziu, dar în loc să mă consoleze, era furios. „De ce trebuie mereu să faci lucrurile atât de dificile, Ana? E mama mea. Nu poți pur și simplu să te înțelegi cu ea?”

În acea noapte, ceva din mine s-a rupt. Am realizat că Andrei nu va lua niciodată atitudine pentru mine, că voi fi mereu pe locul doi după mama lui. M-am simțit prinsă într-o căsnicie în care eram constant desconsiderată și nesprijinită.

În lunile care au urmat, lucrurile s-au înrăutățit. Vizitele Elenei au devenit mai frecvente și indiferența lui Andrei mai pronunțată. Am început să mă retrag, petrecând mai mult timp singură și mai puțin timp cu Andrei. Casa noastră odată fericită a devenit un loc de tensiune și resentimente.

În cele din urmă, nu am mai putut suporta. Mi-am făcut bagajele și am plecat, lăsând în urmă bărbatul pe care credeam că este totul meu. A fost cea mai grea decizie pe care am luat-o vreodată, dar știam că merit mai mult. Merit un partener care să fie alături de mine, care să mă apere, care să mă pună pe primul loc.

Pe măsură ce conduceam departe de casa pe care o construisem împreună, simțeam un amestec de tristețe și ușurare. Nu știam ce îmi rezervă viitorul, dar știam că nu puteam rămâne într-o căsnicie în care eram constant făcută să mă simt inferioară. Merit să fiu fericită și eram hotărâtă să găsesc acea fericire, chiar dacă asta însemna să fiu singură.