„Ei se ospătează cu delicatese, noi ne mulțumim cu mămăligă: Unde este dreptatea?”

Era o seară răcoroasă de joi când Andrei și Livia s-au întors acasă, ceasul arătând puțin peste opt. În bucătăria modestă a apartamentului lor comun, Elena și Violeta erau pe punctul de a începe cina simplă de mămăligă făcută în casă, un contrast izbitor față de mesele luxoase pe care știau că Andrei și Livia le savurau adesea.

Elena, mereu împăciuitoare, i-a întâmpinat cu un zâmbet cald. „Hei, sunteți chiar la timp pentru cină. De ce nu vă alăturați nouă?” a sugerat ea, arătând spre bolurile suplimentare pe care le pregătise deja, sperând să reducă distanța care crescuse între ei.

Andrei a schimbat o privire rapidă și greu de citit cu Livia înainte de a răspunde: „Mulțumim, dar avem deja alte planuri,” vocea lui lipsită de căldura pe care o avea cea a Elenei. Fără să aștepte un răspuns, s-au retras în camera lor, sunetul ușii închizându-se semnalând distanța fizică și emoțională dintre ei.

Violeta a încruntat sprâncenele, amestecând mămăliga absent. „E mereu la fel cu ei,” a murmurat ea, mai mult pentru sine decât pentru Elena. „De când Andrei a obținut acel nou job la startup-ul tech și Livia a început blogul ei de design interior, parcă trăiesc într-o altă lume.”

Elena a oftat, lingura ei lovind ușor bolul. „Știu, dar ce putem face? Nu ne permitem ceva mai sofisticat și am crezut că poate mâncând împreună… nu știu, ne-ar aduce înapoi la vremurile vechi.”

Vremurile vechi. Când toți patru erau studenți la facultate, împărțind totul de la mese la vise, viitorul strălucitor și incert înaintea lor. Acum, cu succesul brusc al lui Andrei și Livia, prăpastia devenise prea vastă, plină de resentimente nespuse și invidie.

A doua zi, Radu, un prieten comun, a trecut pe la ei. El fusese mereu cel care putea face pe toată lumea să râdă, liantul grupului lor. Totuși, astăzi, chiar și glumele lui nu puteau tăia aerul gros de tensiune.

„Așa că i-am văzut pe Andrei și Livia la acel nou restaurant de sushi aseară,” a spus Radu, încercând să inițieze o conversație în timp ce observa fețele încordate din jurul lui. „Locul arăta ca un palat. Cum de nu erați și voi acolo?”

Elena a schimbat o privire cu Violeta, cuvintele nespuse atârnând greu între ele. „Oh, aveam alte planuri,” a răspuns ea, vocea ei plată.

Radu, simțind că a pășit pe terenuri nesigure, a schimbat rapid subiectul. Dar dauna fusese făcută. Restul vizitei lui s-a simțit forțată, râsetele forțate și conversațiile stângace.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, interacțiunile cu Andrei și Livia au devenit din ce în ce mai rare. Invitații refuzate, mesaje lăsate fără răspuns. Prăpastia s-a lărgit până când părea că erau străini care locuiau sub același acoperiș.

Într-o seară, în timp ce Elena și Violeta se așezau din nou la o cină de mămăligă, ușa din față s-a deschis și s-a închis pentru ultima dată. Andrei și Livia se mutaseră, lăsând în urmă doar un bilet care spunea: „Ne-am mutat mai aproape de muncă. Mult succes.”

Apartamentul părea mai gol ca niciodată, tăcerea mai zgomotoasă. Elena și Violeta și-au terminat masa în tăcere, gustul mămăligii fiind fad și neîmplinitor. Păstraseră pacea, dar cu ce preț? Dreptatea situației părea mai tulbure ca niciodată.