„Gata. Plec, și Nu Uita să Iei Cumpărăturile pentru Mama,” a Spus Ea, Împachetându-și Bagajele

Andrei stătea în pragul ușii, cu ochii mari de confuzie și neîncredere. O privea pe Ana, iubita lui de trei ani, cum își arunca hainele în grabă într-o valiză. Camera era un dezastru, un contrast izbitor față de spațiul ordonat pe care îl împărțeau de obicei.

• Exact ce am spus. M-am săturat.

• Nu te mai las să-mi controlezi viața… – Andrei era uluit.

• Și nu mai locuiesc cu tine.

„Ce vrei să spui că pleci?” a întrebat Andrei, cu vocea tremurândă.

Ana nu s-a uitat la el. „Exact ce am spus. Gata. M-am săturat.”

Andrei a făcut un pas mai aproape, cu mâinile tremurând. „Dar de ce? Ce am făcut?”

Ana s-a oprit pentru un moment, cu mâinile strângând marginea valizei. A tras adânc aer în piept și în cele din urmă s-a uitat la el. „Nu e doar un lucru, Andrei. E totul. Certurile constante, felul în care pui mereu nevoile mamei tale înaintea mea, felul în care încerci să controlezi fiecare aspect al vieții mele. Nu mai pot.”

Fața lui Andrei s-a înroșit de frustrare. „Nu te controlez! Vreau doar ce e mai bine pentru noi!”

Ana a clătinat din cap, cu un zâmbet trist pe buze. „Nu, Andrei. Vrei ce e mai bine pentru tine și mama ta. Eu sunt doar o gândire secundară.”

Mintea lui Andrei alerga în timp ce încerca să găsească ceva de spus, ceva care să o facă să rămână. „Dar putem rezolva asta! Putem merge la consiliere sau ceva!”

Ana a închis valiza și s-a ridicat drept. „Deja m-am hotărât. Plec și nu mă mai întorc.”

Inima lui Andrei s-a prăbușit când și-a dat seama că ea era serioasă. „Dar unde vei merge?”

Ana a ridicat din umeri. „O să mă descurc. Am prieteni la care pot sta până îmi găsesc un loc al meu.”

Andrei a simțit un nod în gât în timp ce o privea mergând spre ușă. „Te rog, Ana. Nu face asta.”

Ea s-a întors să-l privească pentru ultima dată, cu ochii plini de determinare. „Îmi pare rău, Andrei. Dar trebuie să fac asta pentru mine.”

Când a ieșit pe ușă, Andrei a simțit un val de disperare copleșindu-l. A stat acolo pentru un moment, incapabil să se miște, incapabil să gândească. Realitatea situației l-a lovit ca un trăsnet.

A mers la fereastră și a privit cum Ana se urca în mașină și pleca. Sunetul motorului dispărând în depărtare era ca un ultim cui în sicriul relației lor.

Andrei s-a prăbușit pe canapea, cu mintea plină de gânduri despre ce ar fi putut face diferit. S-a gândit la toate momentele în care a pus nevoile mamei sale înaintea Anei, la toate momentele în care a încercat să-i controleze deciziile.

Și-a dat seama prea târziu că a luat-o de bună, că a împins-o departe prin acțiunile sale. Greutatea greșelilor sale apăsa asupra lui ca o povară grea.

Pe măsură ce orele treceau, Andrei stătea în tăcere, reluând în minte ultima lor conversație iar și iar. Știa că o pierduse pentru totdeauna și nu era nimic ce putea face pentru a schimba asta.

A doua zi dimineață, Andrei s-a trezit într-un apartament gol. Tăcerea era asurzitoare, un memento constant al ceea ce pierduse. Și-a petrecut ziua într-o stare de amorțeală, incapabil să se concentreze pe nimic.

A luat telefonul și a văzut un mesaj de la mama lui care îi amintea să ia cumpărăturile pentru ea. A privit mesajul mult timp înainte de a răspunde.

„Bine, mamă,” a tastat el, cu degetele tremurând. „Le voi lua.”

Când a ieșit pe ușă, nu putea scăpa de sentimentul de goliciune care se instalase în pieptul lui. Știa că niciun număr de cumpărături sau comisioane nu putea umple golul lăsat de plecarea Anei.

Andrei și-a dat seama că trebuia să facă față consecințelor acțiunilor sale și să învețe din greșeli. Dar pentru moment, tot ce putea face era să ia fiecare zi pe rând și să spere că într-o zi va găsi o modalitate de a merge mai departe.