„M-am Întâlnit cu o Veche Prietenă la Magazinul Alimentar. A Vorbit Doar Despre Ea”

Împingeam căruciorul pe culoarul cu cereale când am văzut-o. Andreea, vechea mea prietenă din facultate, stătea acolo, examinând o cutie de granola. Obișnuiam să fim de nedespărțit, întâlnindu-ne în fiecare săptămână la o cafea și discutând ore în șir despre viețile noastre, visele noastre și tot ce era între ele. Dar în ultimele șase luni, ea fusese ca o fantomă. Niciun mesaj, niciun apel, doar ocazionalul „Sunt ocupată, scuze. Hai să facem altă dată.”

„Andreea?” am strigat, cu vocea plină de surpriză și entuziasm.

Se întoarse, fața ei luminându-se de recunoaștere. „Doamne, Maria! A trecut o veșnicie!”

Ne-am îmbrățișat scurt și nu am putut să nu simt un val de nostalgie. Aici era cineva care fusese odată o parte semnificativă a vieții mele, acum redusă la o întâlnire întâmplătoare într-un magazin alimentar.

„Ce mai faci?” am întrebat, cu adevărat curioasă despre ce o ținuse atât de ocupată.

„Oh, știi tu, ca de obicei,” spuse ea, făcând un gest vag cu mâna. „La muncă e nebunie. Am fost promovată la manager senior și de atunci nu m-am mai oprit.”

„E grozav! Felicitări!” am spus, încercând să-i potrivesc entuziasmul.

„Mulțumesc! Și apoi e casa nouă. În sfârșit ne-am mutat în locul pe care îl urmăream de mult timp. E perfectă, dar mutarea a fost un coșmar.”

Pe măsură ce continua să vorbească despre jobul ei, casa ei și ultima vacanță în Europa, am realizat ceva neliniștitor. Andreea nu mă întrebase nimic despre viața mea. Nici măcar un simplu „Ce mai faci?”

Am încercat să intervin de câteva ori, menționând că și eu mi-am început un nou job și că sora mea tocmai a avut un copil. Dar de fiecare dată, ea redirecționa conversația înapoi la ea.

„E grozav,” spunea ea pe scurt înainte de a începe o altă poveste despre viața ei. „Trebuie să vezi pozele din excursia noastră în Italia. Mâncarea a fost incredibilă!”

Dădeam din cap aprobator, simțindu-mă din ce în ce mai invizibilă. Era ca și cum viața mea devenise doar un fundal pentru monologul ei. Andreea pe care mi-o aminteam era empatică și cu adevărat interesată de ceilalți. Această Andreea părea egocentrică și nepăsătoare.

După ceea ce părea o eternitate, ea se uită la ceas. „Oh wow, nu mi-am dat seama cât e ceasul. Trebuie să fug; mă întâlnesc cu cineva la prânz.”

„Desigur,” am spus, forțând un zâmbet. „A fost bine să te văd.”

„Da, ar trebui să ne vedem mai bine altă dată,” spuse ea, deja întorcându-se să plece.

„Sigur,” am răspuns, știind în adâncul meu că probabil nu se va întâmpla.

În timp ce o priveam plecând, am simțit un val de tristețe. Prietenia noastră fusese odată atât de semnificativă, dar acum părea goală și unilaterală. Oamenii se schimbă, mi-am amintit. Poate că aceasta era doar cine devenise Andreea.

Am terminat cumpărăturile într-o stare de confuzie, reluând conversația noastră în minte. Era clar că viețile noastre luaseră căi diferite și poate că era timpul să las trecutul în urmă.

Când am ajuns acasă, am pus cumpărăturile la loc și m-am așezat cu o ceașcă de ceai. M-am gândit să iau legătura cu alți prieteni pe care nu i-am mai văzut de ceva vreme, oameni care ar putea fi cu adevărat interesați de o conversație bidirecțională.

Numele Andreei a apărut pe ecranul telefonului meu mai târziu în acea seară—un mesaj text spunând: „A fost grozav să te văd azi! Hai să bem o cafea curând.”

Am privit mesajul pentru un moment înainte de a pune telefonul jos fără a răspunde. Uneori, e mai bine să prețuiești amintirile și să mergi mai departe.