„Soțul meu a devenit un leneș și un cârcotaș, iar eu am avut un rol în asta”

Când Mihai și cu mine ne-am întâlnit prima dată, energia dintre noi era indiscutabilă. Amândoi eram ambițioși, plini de vise și gata să cucerim lumea împreună. Primele noastre întâlniri au fost pline de conversații lungi despre unde ne vedeam în viitor, și era clar că amândoi ne imaginam o viață bazată pe independență și autosuficiență.

După o poveste de dragoste intensă, am decis să ne căsătorim. Eram hotărâtă să nu locuim cu părinții niciunuia dintre noi. Părinții mei au fost întotdeauna destul de autoritari, iar cei ai lui Mihai nu erau diferiți. Ne doream spațiul nostru, regulile noastre și stilul nostru de viață. Părea planul perfect, dar am subestimat provocările de a începe de la zero.

Ne-am mutat într-un apartament mic, accesibil cu salariile noastre de început. Nu era în cea mai bună parte a orașului, dar era al nostru. Primele câteva luni au fost o lună de miere în toate aspectele. Ne-am decorat locul, am organizat cine, și ne-am bucurat enorm de libertate.

Totuși, pe măsură ce noutatea a început să dispară, realitatea a început să se instaleze. Jobul lui Mihai în suport tehnic era solicitant și adesea îl obliga să lucreze în ore ciudate. Jobul meu ca coordonator de marketing junior nu era mai puțin stresant. Ne-am găsit epuizați, gestionarea treburilor casnice și a facturilor devenind o sursă de conflict.

Încet, Mihai a început să se schimbe. A început să petreacă mai mult timp pe canapea după muncă, uitându-se la televizor sau jucând jocuri video, în timp ce eu mă ocupam de majoritatea responsabilităților casnice. Comportamentul său entuziast de odinioară s-a transformat într-unul constant iritat și letargic. De fiecare dată când îmi exprimam preocupările, ducea la certuri în care se plângea de tot – de la job până la vecini.

La început, am încercat să fiu înțelegătoare, atribuindu-i comportamentul stresului de la muncă. Dar pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, răbdarea mea a început să se subțieze. Mă simțeam mai mult ca un îngrijitor decât ca un partener. Conversațiile noastre s-au redus la simple discuții despre ce să mâncăm sau plângeri despre facturi.

Într-o seară, am venit acasă după o zi deosebit de lungă la muncă pentru a-l găsi pe Mihai întins pe canapea, înconjurat de containere de mâncare la pachet și vase murdare. Chiuveta era plină, și se părea că gunoiul nu fusese scos de o săptămână. Frustrarea și epuizarea pe care le-am simțit au atins punctul culminant.

„Mihai, nu mai poate continua așa,” am spus, vocea mea fiind un amestec de furie și disperare. „Trebuie să fim în asta împreună, dar simt că fac totul singură.”

Mihai s-a uitat în sus, expresia lui fiind un amestec de enervare și oboseală. „Sunt obosit, Nora. Sunt obosit tot timpul. Poate că a fost o greșeală. Poate că nu eram pregătiți pentru toate astea.”

Această conversație a rămas în aer pentru zile întregi. Am început să vorbim din ce în ce mai puțin. Mi-am dat seama că, în insistența mea pentru independență, poate că am trecut cu vederea importanța unui sistem de suport, de a fi aproape de familie când vremurile devin grele. Dar era prea târziu. Distanța dintre noi crescuse prea mult.

Într-o seară ploioasă, m-am întors acasă pentru a găsi lucrurile lui Mihai dispărute. Era un bilet pe frigider care scria: „Îmi pare rău, Nora. Am nevoie de timp să-mi dau seama de lucruri.” Am stat acolo, în mijlocul tăcerii apartamentului nostru acum pe jumătate gol, realizând că călătoria noastră împreună ajunsese la sfârșit, nu cu un bang, ci cu un șuierat liniștit și dureros.