„Ți-am Dat Fiul Meu, și Tu Mi-ai Întors Spatele,” a Spus Fosta Soacră

Andrei și cu mine ne-am cunoscut în al doilea an de facultate la Universitatea din București. A fost una dintre acele povești de dragoste fulgerătoare la care toată lumea visează. Eram de nedespărțit, petrecând fiecare moment împreună, studiind, râzând și planificându-ne viitorul. Până la sfârșitul anului trei, am decis să ne căsătorim. Eram tineri, îndrăgostiți și credeam că nimic nu ne poate sta în cale.

Mama lui Andrei, doamna Popescu, avea o altă părere. Din momentul în care m-a cunoscut, a fost clar că nu mă aproba. Credea că suntem prea tineri, prea naivi și prea impulsivi. „Căsătoria este un angajament serios,” spunea ea, „și voi doi sunteți doar niște copii.” Dar Andrei și cu mine eram hotărâți să-i dovedim că se înșală.

Am avut o nuntă mică, doar cu prieteni apropiați și familie. În ciuda rezervelor ei, doamna Popescu a participat, dar a avut o expresie severă pe tot parcursul ceremoniei. Îmi amintesc că i-am surprins privirea în timp ce Andrei și cu mine ne schimbam jurămintele; dezaprobarea ei era palpabilă.

Primele luni ale căsniciei noastre au fost fericite. Ne-am mutat într-un apartament mic lângă campus și jonglam cursurile cu joburi part-time. Eram fericiți, în ciuda provocărilor. Dar dezaprobarea doamnei Popescu plana asupra noastră ca un nor întunecat. Îl suna frecvent pe Andrei, punându-ne la îndoială deciziile și oferind sfaturi nesolicitate.

Într-o seară, după o conversație telefonică deosebit de aprinsă cu mama lui, Andrei m-a chemat să discutăm. „Nu înțelege,” spunea el, frustrarea fiind evidentă în vocea lui. „Dar va veni ea la un moment dat.”

Totuși, doamna Popescu nu a venit la un moment dat. În schimb, a devenit mai intruzivă. Apărea neanunțată la apartamentul nostru, criticând totul, de la alegerea mobilierului până la modul în care ne gestionam finanțele. Era sufocant.

Tensiunea a început să-și pună amprenta asupra relației noastre. Andrei și cu mine am început să ne certăm mai des, adesea din cauza interferenței mamei lui. „De ce nu ne poate lăsa în pace?” strigam eu frustrată. Andrei, prins între dragostea pentru mine și loialitatea față de mama lui, era sfâșiat.

Într-o zi, după o altă vizită neașteptată a doamnei Popescu, am ajuns la punctul de rupere. „Nu mai pot face asta,” i-am spus lui Andrei. „Mama ta ne distruge căsnicia.”

Andrei părea învins. „Ce vrei să fac?” m-a întrebat.

„Să-i ții piept,” i-am răspuns. „Spune-i că suntem adulți și că trebuie să ne respecte alegerile.”

Andrei a promis că va vorbi cu ea, dar lucrurile au devenit doar mai rele. Doamna Popescu a devenit și mai necruțătoare în eforturile ei de a ne controla viața. Mă suna direct, lăsând mesaje vocale pline de critici și amenințări voalate.

Punctul culminant a fost când doamna Popescu a apărut la locul meu de muncă, provocând o scenă în fața colegilor mei. Umilită și epuizată, știam că nu mai pot trăi așa.

Mi-am făcut bagajele și am plecat în acea seară. Andrei m-a implorat să rămân, dar decizia mea era luată. „Te iubesc,” i-am spus, „dar nu mai pot trăi sub umbra mamei tale.”

Ne-am divorțat la scurt timp după aceea. A fost un proces dureros, dar știam că este decizia corectă pentru sănătatea mea mentală și bunăstarea mea.

Ani mai târziu, m-am întâlnit cu doamna Popescu într-un magazin alimentar. M-a privit cu un amestec de dispreț și regret. „Ți-am dat fiul meu,” a spus ea rece, „și tu mi-ai întors spatele.”

Nu am răspuns. Nu mai era nimic de spus.